La numai câțiva pași de Iași, pe malul stâng al Prutului, se ridica, în perioada interbelică, un târg mic, dar plin de viață: Ungheniul.

Așa începe povestea (articolul) scris de către istoricul și muzeograful, Vasile IUCAL, custodele Muzeului de Istorie și Etnografie UNGHENI

Un articol ce vine să promoveze istoria și să îi provoace pe UNGHENENI să își redescoperă istoria.

În continuare, pentru a nu periclita mesajul transmis de istoricul Vasile Iucal, Vă prezentăm mesajul integral publicat de muzeograful unghenenean:

„Așezarea, spre deosebire de satul vecin, cu același nume, nu avea istorie veche, căci fusese întemeiat abia pe la 1873–1875 de proprietarul moșiei Constantin Buznea.

Prezența drumului de fier îi dădeau un aer aparte, iar gara feroviară, ridicată pentru trupele rusești în vremea războiului din 1877, devenise centrul existenței tinerei localități. Aici se adunau negustori, muncitori, călători în trecere, fugari sau aventurieri fără căpătâi.

Târgușorul, așternut abia pe vreo 3 km patrați, avea cinci străduțe – Regele Ferdinand, Oituz, Mărășești, Vasile Alecsandri și Armeană – fiecare doldora de negustori și prăvălii, dar și cu colțuri pline de praf, unde copiii gălăgioși alergau desculți de dimineață până noaptea târziu.

Locuitorii erau amestecați:

• români, evrei, ruși, câțiva armeni și greci.

La 1918 târgușorul abia de înregistra vreo 1800 locuitori, iar în 1930 deja peste 3.500, dintre care aproape jumătate erau evrei.

Tot comerțul se afla în mâinile lor, iar prăvăliile acestora răsunau de glasuri care, deși porneau din limbi străine, vorbeau românește cu accente calde.

Ungheniul era târgul grânelor, zarzavaturilor și al vitelor. Prețurile erau atât de mici încât ieșenii treceau Prutul cu trenurile pentru a-și face proviziile, umplându-și coșurile cu jumătate din banii cheltuiți acasă.

Dar, imaginații-vă ce se întâmpla aici în zilele toride de vară, când târgușorul se transforma într-un adevărat furnicar, străzile devenind neîncăpătoare: Sâmbetele și duminicile din Iași, pline ochi cu lume, porneau spre Ungheni 20 – 30 de vagoane, așa-numitele „trenuri ale plăcerii”, pentru a se scălda în apa curată și dătătoare de viață a Prutului. În aceste zile târgul era golit de alimente și băutură.

Dar Ungheniul nu trăia doar din comerț.

O bibliotecă populară, două cămine culturale, un teatru, o școală feroviară, o școală de horticultură și patru școli primare îi dădeau un suflu de civilizație. În cinematograful „Modern”, elevii cântau imnul național la sărbători, iar serbările începeau cu hora unirii.

În mai 1927, pe scena Ungheniului urca celebrul actor Nottara, iar un an mai târziu, târgul se lumina pentru prima dată cu electricitate.

Unul dintre cele mai mari momente ale Ungheniului s-a petrecut la 1 iunie 1927, când trenul regal, cu Regina Maria și Principesa Ileana, s-a oprit în gară.

O mare de locuitori, îmbrăcați în haine naționale, a întâmpinat-o cu pâine și sare. Regina, primind flori de la femeile și copiii locului, a coborât între ei și a rostit cu emoție:

„Regele vostru dorește să vă vadă pe voi, basarabeni, dar acum nu poate. Să sperăm că în curând își va împlini această dorință”.

Trenul s-a pus în mișcare în uralele mulțimii, lăsând în urmă un târg care se simțea, pentru câteva clipe, în inima istoriei Regatului României Mari.

Așa era Ungheniul interbelic: un târg tânăr, dar agitat, plin de contraste – românesc prin rădăcini, cosmopolit prin negustori evrei și mereu prins între granițe și drumuri.

Un loc unde se întâlneau regine și țărani, evrei și români, trenuri de marfă și trenuri ale plăcerii. Un punct mic pe hartă, dar viu, zgomotos și încărcat de povești.